Edo Popović, OCHII (fragmente din roman)
Traducere din limba sîrbă de Octavia Nedelcu

Copyright © Headsome Communication, pentru prezenta versiune românească                                                                                                                                                                                     

I.

Sînt născut, asta e tot ce se poate spune despre originea mea. Cred că nici ulterior nu e cine știe ce de adăugat, ori de descoperit vreun mister. Nu există un mister al vieții. Există procese bilogice, simptome, fișe medicale, date statistice, lumînări pe tortul aniversar, diplome, rapoarte de serviciu, înștiințări de concediere, somații, procese verbale, declarații, rechizitorii, necroloage, dar nu și mistere.

Mai există și întrebarea ce-o fi fost în capul celor doi cînd m-au conceput? Pesemne că nimic. E puțin probabil ca o femeie și un bărbat să fie preocupați în pat de chestiuni filosofice, ori de urmările actului lor. Creierul nu se încurcă cu aceste treburi, doar inima pompează sîngele, iar de consecințe se preocupă mai tîrziu. Mai tîrziu însemnînd că treaba e groasă și scăpată de sub control. Că ești deja pe țeavă și că nu mai e nimic de făcut. Nu se mai poate da înapoi. Sîntem doar niște actori în viața asta, mama ei de treabă, în viața asta frumoasă și lungă, nu de alta, dar ca să nu uiți cumva.

Pentru început ai nevoie de puțină mîncărică, puțină atenție, de scutece uscate, poate  de vreun cîntec de leagăn, dar toate astea costă, așa cum costă uneori. Mai întîi nu pricepi nimic, doar sugi și umpli scutecele, iar mai tîrziu, fără niciun avertisment începi să fi bombardat din toate părțile de diverse probleme. În fiecare zi se prăvălesc asupra ta o grămadă de lucruri, în fiecare zi nenorocită, mama ei de treabă, iar tu te întrebi oare cine mai controlează în acest caz situația, cineva ar trebui totuși s-o facă, îți spui, să țină volanul în mîini, dar lucrurile se prăbușesc în continuare asupra ta și, dacă ai noroc, dacă ai incredibil de mult noroc, vei ieși într-un final la capăt cu toate astea. Puțini sînt însă cei norocoși, unul la o sută de mii, unul la un milion. În schimb, de aceea există mall-urile, Biserica, asistența socială, Crucea Roșie, clinicile de psihiatrie, sălile de jocuri mecanice, televizorul, trupa de rock Rainbow, Ku Klux Klan-ul, o pînză imensă de păjanjen în care se zbat toți cei care n-au avut noroc.

Într-adevăr, stai și te întrebi cum e posibil să facă cineva pe bandă rulantă un copil și apoi să spună: Ne pare rău, am dat-o în bară, am fi preferat o pisică sau ceva asemănător.

E drept, vorbesc prostii, sigur că e posibil așa ceva. Mai mult chiar, noi toți sîntem, într-un fel sau altul, produsul unui asemenea mod de a acționa. Pe primul plan  e plăcerea, iar apoi… O să găsim noi ceva, mai încolo, nu-i așa. A fost o neînțelegere, întotdeauna e vorba de o neînțelegere. O neînțelegerere clasică generată de spaima din peșteră, de pildă. Nu-mi este delog greu să-mi imaginez acea noapte cu furtună, în care tunetele erau atît de puternice și se auzeau atît de aproape, încît au trezit în cei doi părinți ai mei o spaimă ancestrală, făcîndu-i să se lipească instinctiv unul de celălalt… E posibil ca mama să fi greșit calculul zilelor fertile, iar tata  să se fi lăsat purtat de val și să-și fi scos prea tîrziu jucăria…

Dacă stau să mă gîndesc mai bine însă, nici n-are importanță ce s-a întîmplat atunci. N-o să-mi bat capul cu asta pentru că oricum n-aș fi putut să fac nimic. Dacă aș fi putut să aleg, nu m-aș fi născut. Sînt născut, deci, împotriva voinței mele, la inițiativa și pe răspunderea altora. Iar dacă așa pui problema, atunci aproape nimic nu-ți mai poate sta în cale. Atunci ești liber.

(…)

2.

Pe doctorul Galin îl deranjează de fiecare dată cînd îi zic doctore, căci, după părerea lui el e doar psihiatru, însă eu cred că dimpotrivă, îi pare bine cînd îl numesc așa, de aceea continui să-i spun astfel. De altfel, el nu face parte din vechea școală de psihiatrii – canapea, masturbare, incest și lucruri de felul ăsta, iar despre sex consideră că e un fel de sport. Crede că obsesia pentru sex este un semn de sănătate, și nu de tulburare psihică și asta este în regulă. Faptul că Freud a fost îndrăgostit de mama sa, iar mai tîrziu de sora soției sale, că se culca cu cine se nimerea, e de asemenea în regulă, spunea doctorul Galin, dar să faci din propriul caz o adevărată știință, e totuși prea mult.

Doctorul Galin e însă de acord cu adepții lui Freud, după cîte am înțeles eu, care consideră că motivele căderilor psihice, termenul de specialitate folosit  pentru situația cînd clachezi și te rostogolești în abisul sufletului tău, se află ascunse undeva în trecut. Iar dacă vrei să ieși la suprafață din întunericul sufletului tău, n-ai altă soluție decît să te așezi pe canapea și să derulezi în minte filmul trecutului.

O.K., nu e de glumă, mă voi întoarce în timp dacă e nevoie, dar se impune întrebarea cît de departe e nevoie s-o fac. Pînă la perioada cînd am fost făcut pionier, pînă la stadiul de nou-născut, la Revoluția din Octombrie, marele măcel al bizonilor, revolta boxerilor, Ginghis Han ori chiar pînă la momentul Big Bang-ului.

Lîngă apartamentul meu locuiește un tînăr care știe răspunsul la această întrebare, dar nu vrea să-l spună. Igor și-a luat doctoratul în biologie la Universitatea din Columbia, a fost șeful departamentului de producție la o firmă de bioinginerie, acolo în America, avea în fața sa carieră, lovele, viitor asigurat, Premiul Nobel și toate cele, dar într-o bună zi s-a întors acasă cu pivirea aceea. A fost diagnosticat cu schizofrenie, l-au declarat inutil, dar cum să spui așa ceva cînd el e în stare să vadă în același timp trecutul, prezentul și viitorul. Se vede clar asta din privirea lui focalizată într-un singur punct. Asemenea ochi glaciali și cristalini poate avea doar cineva care vede Timpul. Mai stăm de vorbă uneori pe casa scărilor. Povestește cîte-n lună și-n stele. Spune, de pildă, că tot ceea ce se știe astăzi pe Pămînt a fost adus aici acum zece mii de ani, doar că tehologia de atunci nu putea folosi nimic din aceste cunoștințe. Vorbește în neștire despre Horus, Sebek, Anubis și despre alte zeități egiptene. O dată a scos din buzunar un desen cu o creatură cu trup de om și cap de șarpe care ținea în mînă un om.

Totul a fost greșit interpretat, spunea el. Și astăzi ăsta, continuă el cu aversiune, indicînd cu degetul omul din desen, încearcă să facă pe creatorul, arătînd creatura omul-șarpe. Oaia Dolly e doar un prim pas, spunea el, împăturind hîrtia și punînd-o în buzunar. Odată l-am întrebat ce crede despre faptul că psihiatrilor le face plăcere să scotocească prin copilăria celorlați.

Vai, ce tîmpenie și cîtă superficialitate, a șuierat el. Structura moleculei ADN este doar o schiță primitivă în comparație cu structura subconștientului uman, a răspuns el în timp ce-și frîngea și-și răsucea palmele. Copilăria, copilăria a început el să pufăie cu ironie, acea perioadă legendară nu e nimic altceva decît sfîrșitul procesulului care a început cu un milion de ani în urmă. Matricea este înscrisă în gena primului organism ieșit din ocean pe uscat, iar restul e doar o chestiune de nuanță. Habar n-au ei de nimic.

Și iritat a continuat să dea din mînă, urcînd scările.

În orice caz, scotocitul trecutului e o treabă urîtă. Prea multe dezamăgiri și suferințe sînt îngropate în străfundurile omului. Tocmai de aceea se află aici doctorul Galin și cabinetul lui zugrăvit într-un galben pal, de unde se vede bine statuia aruncătorului de disc din piața Svetice. Nu e deloc rău să privești acest simbol al forței, acest trup atletic perfect, în vreme ce doctorul Galin îți încinge mintea cu întrebări, te curăță ca pe o coajă de portocală și stoarce din tine picături de care habar n-aveai că există, pentru ca după aceea să te simți mai mic decît un bob de soia. Spun un bob de soia și nu un grăunte de mac pentru că macrobiotica este la modă astăzi și macul este o plantă periculoasă din care se extrage opium și alte cele, iar eu nu vreau să le dau idei celor tineri.

Și uite așa călătoresc cu tramvaiul spre stația Svetice. Rareori merg acolo cu mașina pentru că doctorul Galin știe atît de bine să mă descoasă, să mă demonteze încît nu sînt sigur dacă toate piesele din mine s-ar pune de acord în privința unor acțiuni de rutină, cum ar fi să bag mai întîi cheia în contact, apoi să încep să dibui care e pedala de frînă și care e cea de accelerație. De aceea, zic, mă duc acolo mai degrabă cu tramvaiul.

Tramvaiele sînt astăzi altfel decît în anii șaizeci și ceva, mult mai confortabile și ar fi ridicol să nu fie așa. Dacă în patruzeci de ani rasa umană n-a fost în stare să îmbunătățească confortul unor nenorocite de tramvaie, cum o s-o facă cu alte lucruri. Am văzut deunăzi în ziar poza viitoarelor tramvaie. Să-ți stea mintea, nu alta. Dar, după cum se spune, fac ceva pe tramvaiele astea că doar nu locuiești în tramvai. Nu locuiești nici măcar în propria-ți locuință dacă-i pe-așa. Toată viața ți-o petreci aici înăuntru, în cortul ăsta de piele întinsă peste oasele tale și spune-mi: te simți mai bine decît ieri? Te simți mai bine decît anul trecut, sau decît acum douăzeci de ani? Eu nu sînt într-o formă deosebită, de ce l-aș mai vizita pe doctorul Galin dacă ar fi altfel, dar n-are importanță, încă nu e cazul să intru în panică. De ce? Oh, păi există un milion de lucruri pe lumea asta pentru care nu trebuie să intri în panică, trebuie doar să le descoperi. E rău cînd te cuprinde panica și începi să-ți adulmeci propria spaimă și lucrurile încep s-o ia razna și, cu cît îți adulmeci mai mult spaima, cu atît e mai mare panica, un adevărat perpetuum mobile, dar de ajuns despre asta.

Deci, călătoream cu tramvaiul. În buzunar îmi zornăia mărunțișul, la fel ca pe vremuri cînd eram puști și mă plimbam pe același traseu, doar că acum nu mai sună ca niște monezi de aur. E doar un mărunțiș pentru ziare, gumă de mestecat și bomboane mentolate. Și tramvaiul trece deja prin piața Kvartenik, doar că acum nu mai există nici piața și nici cinematograful Partizan. Sînt doar eu aici și gîndul la toate astea mă înveselește, fir-ar să fie.

Cinematograful Partizan se afla acolo, în pasajul acela. Mai întîi i-au schimbat numele, căci unele denumiri sînt otrăvitoare, molipsitoare și chiar mortale, așa că e nevoie să le izolezi și să le distrugi. În final, au închis cinematograful căci un tyranosaurus rex nu avea nicio șansă împotriva unui multiplex. Chiar dacă s-ar redeschide cinematograful acum și i-ar reda vechiul nume, n-ar mai avea nicio legătură cu cinematograful pe care-l frecventam cînd eram puști și în care intram emoționat, cu un aer festiv, înțelegi ce vreau să spun. Și din acest moment euforia mea începe să scadă, căci conștientizez că nici eu nu mai sînt cel de altădată. E drept că nu s-au atins de numele meu și nici nu m-au închis, dar în forul meu lăuntric sînt total dezorientat, iar acum doctorul Galin se străduiește să mă renoveze. Bine.

Doctorul Galin zîmbește. Îi pare bine că mă vede, cum să nu-i pară bine – două sute cincizeci de kune în buzunar, de fiecare dată cînd mă poftește în fotoliu. De aici vin și țoalele astea scumpe de pe el, expresia de superioritate de pe fața lui, pielea lui îngrijită, unghiile lăcuite, ce mai, un adevărat pederast simpatic. Pe de altă parte, strict din punct de vedere profesional, n-are niciun folos de pe urma mea. Vreau să spun că-l pot face mai bogat, dar sub nicio formă mai renumit, căci cazul meu nu e unul original, așa cum sînt cazurile omului-lup, al omului-șobolan ori al Anei O., de exemplu. Ei toți au fost molestați de babacii lor, din cîte am înțeles. Dar eu, aproape toată viața mea mi-am petrecut-o în afara clopotului de sticlă părintesc, să zic așa, într-o grădină virgină ca o floare rară, fără seringi și împunsături în brațe, așa că nu le pot reproșa nimic părinților mei, decît că m-au conceput, bineînțeles. Tatăl meu nu m-a agresat sexual, eu n-am violat cîinele vecinului (decît că l-am îndopat cu somnifere), n-am violat-o nici pe mama, n-am incendiat păsărele, pisici nici alte animale, nicio guvernantă nu mi-a tocit nervii, niciun fel de bunici ori mătuși nu m-au ciupit entuziasmate și nici nu m-au ghiftuit cu dulceață, nicio soră nu m-a hărțuit sexual… Pe scurt, sînt normal de anormal, lipsit de orice ambiție, ușor și discret dus cu pluta. Iar toate acestea îl descurajează pe doctorul Galin, neîncadrarea mea într-un tipar. La naiba, mormăie el, dumneata nu te încadrezi deloc.

Bineînțeles că nu mă încadrez, îi răspund eu, dacă m-aș fi încadrat n-aș mai sta aici.

În tot acest răstimp n-am făcut cine știe ce progrese, doctorul Galin și cu mine. El crede că nu colaborez suficient, ba mai mult – că mă împotrivesc, că m-am baricadat și de aceea atacă cu artileria grea. E convins că răspunsurile sînt ascunse în buncărul pe care l-am construit din titan, iar cheia e ascunsă undeva, în abisul copilăriei. Dar copilăria mea, îi replic eu, n-a fost deloc una spectaculoasă, nu există în ea nimic misterios și întunecat, o banală copilărie păduchioasă despre care nu merită să vorbești. Adesea mă simt jenat din această pricină și îi ofer în schimb povești inedite în care sînt lucruri sensibile, care dau de gîndit.

De exemplu, planeta Marte, care acționează negativ asupra nativilor din Scorpion, s-a aflat nu demult aproape de Pămînt, cel mai aproape, în ultimii șaizeci de mii de ani și cel mai firesc e să te întrebi cît de sigură e distanța asta ca distanță cosmică și cum ne influențează ea.

Ori puzderia de meteoriți ce șuieră de jur împrejur.

Dacă stai să te gîndești mai bine, îți dai seama că te afli în aceeași situație ca în jocul acela de pe calculator în care conduci o navă cosmică și țintești ca un nebun doborînd obiectele zburătoare ale inamicului, dar și în jurul tău zumzăie roiuri de proiectile inamice și ți-e perfect clar că e doar o chestiune de secunde cînd te va lovi și te va doborî un proiectil. Și atunci te întrebi, cine pilotează oare globul nostru pămîntesc și cît înseamnă acea secundă în timp cosmic.

Ori, ca să coborîm cu picioarele pe pămînt, citești în ziar că o mașină a accidentat mortal un pieton pe stradă. Și ți-l imaginezi pe tip cum iese din locuință, merge pe stradă, intră în autobuzul care duce spre centru ca să cumpere un formular de la papetăria Narodne novine. În momentul în care el iese din locuiță, la celălalt capăt al orașulu, un alt tip se așează în mașină și se îndreaptă spre centru la o întîlnire, dar strada Masaryk e blocată din cauza unor lucrări și el virează spre piața de flori, nervos că va întîrzia la întîlnire și caută un loc de parcare aici, dar de abia acum devine complicat, să găsești un loc de parcare în centrul orașului; rotindu-se în cerc, tipul începe să urce pe străzile din jur, e din ce în ce mai nervos și, deodată, buf! îl lovește pe trecerea de pietoni pe tipul care pornise la papetărie. Și atunci începi să reflectezi la situația asta și să faci tot felul de scenarii. Tipul acela ar fi fost în viață dacă ar fi scăpat autobuzul, sau dacă semafoarele ar fi fost altfel instalate, ori dacă ar fi întîlnit o cunoștință în pasaj și ar fi rămas puțin de vorbă, ori dacă celălalt tip ar fi reușit să parcheze mașina pe strada Djura Deželić.

Meditezi la toate acestea și ești descurajat cînd îți dai seama în ce haos trăim și ce gunoaie ne țin la suprafață. Cu cît te gîndești mai mult, cu atît descoperi mai multe motive de îngrijorare, logic, nu, ar fi chiar ridicol să fi cuprins de euforie la gîndul că azi dimineață a ieșit din garaj o mașină doar ca să dea peste tine și să te omoare, arcul e întins pregătit să tragă și toate cele. Și uite așa realizezi că pot fi lipsiți de griji și liniștiți doar acei indivizi care nu folosesc cerneală ca să facă asociații, că doar ei nu intră în panică și că toți ceilalți suferă de diverse temeri și de alte sindromuri. Pricepi că, astfel, situația e pusă de-a-ndoaselea, că cei țicniți sînt zdraveni la cap și că cei zdraveni sînt țicniți, pricepi, nu? Dar doctorul Galin nu vrea să recunoască asta nici în ruptul capului, că țicniții autentici aproape că nu mai există de tratat și că breasla lui se ocupă de o categorie greșită de oameni. De aceea, cînd îi pomenesc așa ceva, el dă doar din cap și continuă așa cum știe el.

Dar, indiferent de toate aceste dificultăți, doctorul Galin presupune că în cazul meu e vorba de sindromul anxios-depresiv și ce să-ți mai spun altceva. Încă eu am scăpat ușor, din cîte am înțeles, e foarte rău cînd sindromul se cronicizează, pe cînd la mine chestiunea e încă în evoluție, totul e încă la început, nu se știe spre ce direcție o va lua. Bine.