În iarna anului 1947, poeții Paul Celan și Alfred Gong părăsesc clandestin teritoriul României, fiind ajutați de călăuze să treacă frontiera cu Ungaria. În deceniile care au precedat sfârșitul comunismului, acești primi refugiați vor fi urmați în Occident de mulți alți prozatori și poeți de limbă germană originari din România. Chiar dacă înainte de a emigra înduraseră discriminarea sau chiar persecuții sistematice, ei nu pleacă în exil, ci într-o țară vest-europeană a cărei limbă o vorbesc, în a cărei limbă scriu. Oskar Pastior, născut la Sibiu, părăsește România în primăvara lui 1968, Dieter Schlesak (din Sighișoara) pleacă în anul următor; începuseră să fie cunoscuți ca autori în România și reușesc să-și publice primele cărți la scurt timp după ce se stabilesc în Germania. Au fost urmați de Paul Schuster (1972). Înăsprirea dictaturii a amplificat și emigrarea populației germanofone a României și, astfel, cea a scriitoarelor și scriitorilor de etnie germană. Urmează o listă de scriitori – cu datele expatrierii lor –, menită să arate dinamica pe care a dobândit-o cu timpul acest proces: Günther Schulz (1970), Ernest Wichner (1975), Anton Sterbling (1975), Franz Heinz (1976), Frieder Schuller (1978), Bernd Kolf (1978), Gerhard Ortinau (1980), Wolf von Aichelburg (1980), Klaus Hensel (1981), Werner Söllner (1982), Rolf Bossert (1985), Gerhard Csejka (1986), Herta Müller (1987), Richard Wagner (1987), William Totok (1987), Johann Lippet (1987), Horst Samson (1987) și Helmuth Frauendorfer (1988).
În ultimii ani ai dictaturii comuniste, și mai cu seamă după sfârșitul ei și până pe la jumătatea anilor ’90 ai secolului XX, mai multe sute de mii de etnici germani din România și de români s-au stabilit în Germania de Vest, respectiv în Germania reunificată. Copiii lor – născuți încă în România sau deja în Germania – fac parte acum din generații care s-au format în Germania, adică au mers la școală, și-au făcut studiile și au început să publice aici; pentru ei, viața petrecută sub dictatură este, probabil, o palidă amintire a primei copilării sau reprezintă un capitol din relatările părinților lor.
Autoarea cea mai cunoscută – deocamdată în Germania – a acestei generații este, după toate probabilitățile, Iris Wolff, născută la Sibiu, în 1977, și emigrată în 1985, împreună cu părinții ei, din satul bănățean Semlac. Ea a publicat până acum patru romane, iar între 2013 și 2023 a primit peste douăzeci de premii literare în Germania și în Elveția.
M-am întrebat și eu dacă povestirile mele mă vor duce mereu spre locurile din care mă trag. Între timp, mă încearcă bănuiala că această întoarcere la origini are legătură cu faptul că lumea mea este o lume dispărută – o lume care nu mai există, pentru că minoritatea germană a emigrat aproape în întregime. Scriind despre această lume, intru cu totul în ea. Eu încă locuiesc în lumea asta și sunt capabilă să o descriu și să-i dau viață.
Iris Wolff
Dana Grigorcea, născută în 1979, la București, a început prin a scrie și a publica în limba română, după care, în 2002, a decis să scrie numai în germană. De atunci, autoarea, stabilită la Zürich, a publicat o serie de romane, volume de povestiri, cărți pentru copii și eseuri încununate de succes. Între timp, a înființat chiar și o mică editură la Zürich. De când a debutat în Elveția, Dana Grigorcea a primit și ea numeroase premii și a fost tradusă în mai multe limbi.
Cartea mea demonstrează că, prin tonul aspru pe care-l adoptăm pentru a condamna trecutul, nu facem, în realitate, decât să salvgardăm spiritul acestei epoci. Dacă tratăm revanșard o epocă, dacă dăm dovadă de șovinism și de rasism, dacă încetăm să ne mai vedem în oglindă, ca vampirii – ca Dracula, care nu-și mai vede imaginea reflectată –, atunci lucrurile se sfârșesc prost.
Dana Grigorcea
Ne-ar fi plăcut ca, pe lângă Mara-Daria Cojocaru, Ilinca Florian, Nadine Schneider și Alexandru Bulucz, să le prezentăm publicului timișorean și pe Iris Wolff și Dana Grigorcea – mai ales că amândurora li s-au tradus cărți în română; dar din cauza unor banale dificultăți de programare nu am reușit să le invităm în acest an la Timișoara. Cu atât mai mare ne este bucuria de a prezenta publicului cititor timișorean și elevilor de la Liceul „Nikolaus Lenau“ două romanciere, o poetă și un poet, prozator și critic literar, pe care cei prezenți la eveniment vor avea posibilitatea de a-i descoperi și, astfel, de a-i readuce în peisajul lor de origine sau în cel al părinților lor.
Mara-Daria Cojocaru
s-a născut în 1980, la Hamburg. Este scriitoare și profesoară de filozofie în Anglia. În afară cărților ei de versuri, a scris despre imaginea corectă a ceea se numește un „oraș ideal“: Die Geschichte von der guten Stadt. Politische Philosophie zwischen urbaner Selbstverständigung und Utopie [Istoria orașului ideal. Filozofia politică între autoînțelegerea citadină și utopie] (2012). De asemenea, a publicat o „pledoarie pentru o etică pasională“, intitulată Menschen und andere Tiere [Oameni și alte animale] (2021). Volumele de versuri Näherungsweise [Aproximativ] (2008), Anstelle einer Unterwerfung [În locul unei supuneri] (2016), Alle Register [Toate registrele] (2020) și Buch der Bestimmungen [Cartea clasificărilor] (2021) o recomandă drept o poetă plină de umor, pe cât de inteligentă, pe atât de ingenioasă, și care știe foarte bine că un sfârșit al istoriei tinde spre o formulă foarte simplă: „Trebuie să le fim foarte recunoscători celor care ne protejează zi de zi de noi înșine“. Afară numai dacă această frază nu are sens ironic; atunci, nu ne rămâne decât să ne astupăm urechile în fața hohotului de râs ce se dezlănțuie – „lei gogonați / gogoși de păpădie“ [Löwenschmarrn / Pustekuchen] – și să o ascultăm pe Mara-Daria Cojocaru, pentru a înțelege cum ar putea să arate – ba nu, să sune – cunoașterea poetică.
De când am învățat eu germana – care e limba mea maternă; cea paternă este româna –, tata nu a mai vorbit românește decât la telefon, cu prietenii lui. Și în primele veri ale copilăriei mele. Și când ne întâlneam cu rudele noastre. Și când tata înjura în mașină. Deci nu de puține ori, de fapt. Este uimitor, de fapt, că limba asta nu mi-a fost oferită în copilărie. De când am învățat germana, m-am jucat mereu cu limbajul. Astăzi sunt, între altele, un fel de poetă și de șlefuitoare a limbajului. Altfel spus, jocurile de cuvinte mă bucură, îmi provoacă satisfacție, mă fac să mă simt bine. Lucrurile stau puțin altfel doar în privința propriului meu nume.
Mara-Daria Cojocaru
Ilinca Florian
s-a născut în 1983, la București, și-a petrecut copilăria și adolescența în Austria, iar din 2007 trăiește la Berlin. A urmat cursurile Academiei Germane de Film și Televiziune, a lucrat ca regizoare de film și scenaristă și a jucat în spectacole de teatru (Grips Theater Berlin). În calitate de autoare, a publicat în 2018 romanul Als wir das Lügen lernten [Când am învățat să mințim], despre care Dana Grigorcea scria: „Dacă o citești pe Ilinca Florian, îți dai seama de un lucru: împotriva familiei ajută numai proza, iar împotriva absurdității ce caracterizează istoria recentă ajută imaginile puternice și discrete.“ În 2020, a urmat romanul Das zarte Bellen langer Nächte [Lătratul suav al lungilor nopți].
O cuprinde o spaimă ce umbrește totul. Ajungi la treizeci de ani, apoi, foarte repede, la treizeci și cinci, alcoolul și drogurile nu-ți mai fac plăcere; nu mai aveți ce să vă spuneți, iar mai devreme sau mai târziu o să fie și ea, Hannah, complet singură. Este încă de-acum. Și restul vieții: răceală. Ce urmează după rave?
Ilinca Florian
Nadine Schneider
s-a născut în 1990, la Nürnberg. Părinții ei provin din Banat. În 1981, la vârsta de douăzeci de ani, tatăl ei trecuse ilegal frontiera cu Serbia, în timp ce mama ei emigrase în Germania împreună cu părinții, în 1977, pe când era încă un copil. Părinții lui Nadine Schneider s-au cunoscut în Germania. Dar și ea are încă legături cu România, așa cum reiese, cel puțin, din romanele ei, intitulate Drei Kilometer [Trei kilometri] (2019) și Wohin ich immer gehe [Oriunde mă duc] (2021). Nadine Schneider a studiat muzicologie și germanistică la Regensburg, Cremona și Berlin, oraș în care trăiește în prezent.
Puteai să-ți părăsești familia, puteai să pui sute de kilometri între tine și locurile copilăriei tale, puteai să exersezi uitarea cu un fluviu perfid în spate, care te despărțea de toate rudele bune și de cele prin alianță, de legăturile de sânge, de cei care-ți semănau bucățică ruptă, dar, orice ai fi făcut, nu scăpai cu una, cu două de familie. Familia își avea propriile căi, iar mai devreme sau mai târziu te reîntâlneai cu ea pe una din aceste căi.
Nadine Schneider
Alexandru Bulucz
s-a născut în 1987, la Alba Iulia, iar în 2000 a emigrat, împreună cu familia, în Germania. A studiat germanistică și literatură comparată la Frankfurt pe Main, a inițiat, la Edition Faust, seria de dialoguri filozofice „Einsichten im Dialog“ și a început să publice diverse texte. Debutează în 2016, cu volumul de versuri Aus sein auf uns [În căutarea noastră], urmat, în 2020, de alt volum de versuri: was Petersilie über die Seele weißi [ce știe pătrunjelul despre suflet]. Alexandru Bulucz este, de asemenea, editor, traducător (din română și din franceză), precum și critic de poezie și prozator. În 2022, a fost distins cu Premiul „Deutschlandfunk“ din cadrul Zilelor Literaturii de Limbă Germană de la Klagenfurt.
Poate că exagez dacă spun că, altădată, ținea de mentalitatea est-europeană să nu încui ușa la casă și să împarți cu ceilalți chiar și puținul pe care-l aveai, dacă spun că acolo unde azi s-a încetățenit mai degrabă frica de „intrus“ domnea cândva altruismul, iar vecinii se vizitau unii pe alții fără să bată la ușă. E posibil ca altruismul și solidaritatea cu celălalt să provină din experiența comună a sărăciei, a foamei, a bolii și, în cele din urmă, a ceea ce trece îndeobște drept revoluție.
Alexandru Bulucz
în românește de Andrei Anastasescu
