Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara / La Vest de Est, La Est de Vest
Ediția a VII-a / 23-27 octombrie 2018 / www.filtm.ro
Fragment din romanul O lumină deasupra capului de Dimitré Dinev
Traducere din limba germană de Claudia Nistor
© Editura RAO, pentru prezenta versiune românească
„Muncă” a fost primul cuvânt pe care Spas îl învățase în germană. Nu a fost nici cuvântul „dragoste”, nici cuvântul „speranță”, cu atât mai puțin cuvântul „credință”. Căci fără muncă nu există altceva nimic decât frică. Acesta a fost cuvântul de început. Apoi au venit multe altele. Așa se întâmplă cu orice refugiat. De ce ar fi trebuit să se întâmple altfel cu Spas. Era și el unul dintre ei. Se refugiase din Bulgaria, în urmă cu unsprezece ani, plin de dragoste, speranță, credință. Voia să trăiască în Viena, să iubească și să fie iubit. Așa că venise aici. Nu-l cunoștea nimeni, nu-l aștepta nimeni. Dar se știa deja că vor veni mulți ca el. Erau pregătiți. Existau instituții pentru astfel de vizitatori inoportuni. Exista lagărul Traiskirchen. A fost îndrumat într-acolo. Spas era fericit. În sfârșit ajunsese acolo unde era fericit. Din păcate nu era unicul. Mulți erau deja acolo și mai mulți veneau. Toți cu aceeași speranță, cu aceeași credință. Și toți voiau același lucru ca și el. Oamenii sunt la fel, oamenii sunt la fel de oriunde vin și oriunde se duc. Veneau și veneau, mai mulți decât erau așteptați. Și acolo unde vin atât de mulți oameni se schimbă și legea. Nu se mai primea azil. Se primea drept de ședere pentru șase luni, apoi erau expulzați. Cu excepția celor care găseau de muncă. Munca era cel mai important lucru. Oricine o căuta, dar nu oricine o găsea. Și aceia care nu o găseau, trebuiau să se întoarcă înapoi. Munca era un cuvânt magic. Toate celelalte îi erau subordonate. Singur acest cuvânt însemna totul. Munca era mai mult decât un cuvânt, era salvarea.
Caut de lucru a fost prima propoziție pe care Spas a învățat-o în germană. „Ai găsit ceva de lucru?” „Ai auzit de vreun loc de muncă?” se întrebau unul pe altul refugiații, în fiecare zi. Spas descoperi că refugiații se împărțeau, indiferent de ceea ce fuseseră înainte, în două categorii: aceia care aveau de lucru și aceia care nu aveau de lucru. Te întâlneai cu mare plăcere cu cei care aveau. Îi împrumutai cuiva bani, abia atunci când găsise ceva de lucru. Spas descoperi că erau munci negre și albe. La fel ca pâinea. Numai că munca albă era preferată de toți. Fiecare visa la o muncă oficială, ea era salvarea. Dar și cea neagră era ceva. Era o consolare. Făceai totul ca să primești orice fel de muncă. Se auzi de secte americane care găseau de lucru pentru membrii lor. Unii se botezau. Nimeni nu spera să-l găsească pe Dumnezeu, ci de lucru. Se duceau la ei. Se lăsau udați. Stropiți. Râdeau timid. Comunitatea se bucura. Nu se alegeau cu nimic mai mult din minunea botezului, dar uneori primeau de lucru și asta era un fel de minune. Unii se lăsau botezați de mai multe ori, dar nu se întâmpla nici o minune. Doar că erau mai des uzi. Asta nu le aducea însă nimic. Era doar apă. Se uscau repede și căutau mai departe. O căutare cu adevărat purificatoare.
Informația oficială suna astfel: primeai de lucru doar dacă aveai drept de ședere. Și drept de ședere primeai abia atunci când aveai de lucru. Un paradox care zdrobea multe inimi. Deveneau reci și nesimțitoare. Te atacai pe tine însuți sau pe ceilalți. Pierdeai din când în când câte un dinte. Răbdarea și speranța fuseseră pierdute de mult. Tremurai ca după un botez, dar nu te uscai. Voiai să bei. Apucai o sticlă. Erau atât de multe pe raft. Aranjate frumos, în magazine frumoase. Luai una. De plătit, urma s-o plătești mai târziu. De îndată ce vei avea de lucru. Conștiință mai aveai încă, dar nu și bani. Asta era situația unora. Cei mai mulți, însă, nu cedau așa ușor. Spas era unul dintre ei.
El venise însă aici și cu gândul să studieze. Avea douăzeci și cinci de ani, își întrerupsese în Bulgaria studiile de istorie pe care voia să le continue aici. Nu renunța la această idee. Mulți făcuseră asta, el însă nu. Era greu, era singur cu toate speranțele și visurile lui. Avea nevoie de cineva căruia să i le poată împărtăși. Ai nevoie de prieteni, măcar de unul. Deși căutarea de lucru îi îndepărtează pe oameni unul de altul, Spas a avut noroc. În curtea lagărului, întâlni un coleg din școala primară. Îl chema Ilija.
Se bătuseră adesea odinioară. Ilija îi rupsese lui Spas două degete, iar Spas îi spărsese nasul. Când se îmbrânceau unul pe altul, se lăsa de obicei cu fețe zgâriate, vânătăi, păr prăfuit, ochi umflați. Multă suferință își pricinuiseră unul altuia. Între ei era sânge, sângele unei copilării. Se recunoscură și se îmbrățișară. Ilija avea cinzeci de șilingi. Îi primise de la Caritas pentru un bilet până la Traiskirchen. Ilija vorbea bine englezește. Putea să explice. Acum avea cincizeci de șilingi. Au cumpărat două sticle de vin și au băut. Între ei se afla culoarea roșie a vinului. Culoarea roșie a copilăriei, a comunismului, precum și purpuriul zorilor. Era mult roșu între ei. Îl împărțiră. Inimile se încălziseră, obrajii – colorați. Ochii lor, înroșiți de o noapte de nesomn, priveau spre viitor. Erau prieteni.
Spas a fost trimis într-un lagăr de azilanți, în munți. Ilija a ajuns într-o pensiune în apropiere de Viena. Vorbea engleza. Spas promise să vină și el acolo, cât mai curând. Acolo unde fusese trimis, erau doar copaci, munți, pajiști și mult, mult, timp. Cel mai apropiat sat era la șase kilometri depărtare. Era un loc bun pentru concediu. Numai că aici nu-și făcea nimeni concediul. Aici locuiau mulți refugiați din România.
– Muncă nu aici. Aici numai liniște. Liniște care face neliniștit. Muncă numai la oraș. Oraș mare, multă muncă, spuneau ei în germană. Spas înțelesese deja că o slujbă era mai importantă decât un acoperiș deasupra capului, vreme de șase luni. Numai cine găsea de lucru avea voie să rămână. Cine avea de lucru, avea o casă. Plecă din căminul de azilanți. Îi trebuia un adăpost.
Ilija îl aștepta. În timpul zilei mergeau la Viena să caute de lucru. Noaptea dormeau în același pat, visând că au găsit.
* * *
Între origine și muncă existau unele legături. Spas observă că doar puțini dintre românii și bulgarii pe care îi cunoștea aveau de lucru, însă cu polonezii lucrurile stăteau altfel. Aceștia aveau câte o slujbă, fie ea și la negru. Polonezii se ajutau unul pe altul. Mai mult decât ceilalți. Cel mai bine era să fii polonez. Să fii grec era și mai bine și Spas știa asta. Dându-se grec, găsise imediat de lucru, chiar la telefon. Dar nu se prezentă. Nu era grec. Găsise de lucru și ca polonez. Să fii polonez însemna mai mult decât să aparții unei naționalități. Să fii polonez era o meserie. Cel mai rău era cu negrii africani. Să fii african era o pedeapsă. Cel mai bine era să fii austriac. În privința asta, toți refugiații erau de acord, de aceea se și aflau aici. Să fii austriac era o salvare.
Spas și Ilija erau bulgari și asta însemna să fii în căutare, ca multe alte nații. Un bulgar era un refugiat, unul între mulți alții. Să fii bulgar nu era ceva ieșit din comun. Era nesemnificativ. Spas și Ilija erau prieteni și asta însemna să caute de lucru în doi. Să împartă la doi un pat și mâncarea pentru o persoană. Doi bulgari însemnau la fel de mult cât o persoană.
