Ce a citit CLARA USÓN la FILTM 5

CLARA USÓN, Fiica Estului – Traducere din limba spaniolă de Mariana Sipoș, ediția în limba română: Editura Polirom, Editura Polirom, Colecția „Biblioteca Polirom”
© Editura Polirom

FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ:
Mă intrigă un videoclip dintr-un program al televiziunii bosniace, intitulat 60 de minute, postat pe YouTube. Se deschide cu imaginea unui om care vorbeşte în limba sârbă la un telefon fără fir, acele motorola enorme care se foloseau în ultimul deceniu al secolului XX. Îşi trece mâna liberă (dreapta) prin păr, apoi gesticulează cu ea, voind să accentueze ceea ce spune, deşi interlocutorul său nu îl poate vedea, iar emfaza lui se risipeşte inutil. Este un bărbat bine făcut, cu faţa mare şi gâtul scurt şi gros. Are în jur de cincizeci de ani, părul gri, sprâncenele stufoase şi negre. Imaginea este neclară, cu contururile şterse, defect agravat de lumina puternică a soarelui ce pătrunde prin fereastra în faţa căreia se desenează chipul omului, în picioare şi văzut din profil. În continuare, camera se îndreaptă spre două femei care îl observă dintr-un plan secund. Seamănă una cu alta, poate pentru că amândouă îşi poartă părul castaniu, tuns drept sub nivelul urechii, într-un stil cam demodat, dar una dintre ele, cea mai înaltă, aşezată la stânga, îmbrăcată cu un pulover roşu, este tânără, pe când cealaltă pare din aceeaşi generaţie cu bărbatul care nu mai este în cadru, deşi se aude spunând la telefonul mobil cu voce puternică, pe un ton autoritar: „Da, pregăteşte un text de mulţumire pentru suma de douăzeci de mii de mărci germane, plus zece mii de dolari canadieni, pe hârtie de corespondenţă imprimată în culorile steagului sârb şi cu semnătura mea.” Femeia matură zâmbeşte, face un gest de aprobare cu capul şi îi şopteşte ceva tinerei de lângă ea. Se poate presupune că este vorba despre o familie: tatăl, mama şi fiica. În partea de jos a imaginii, suntem informaţi că scena are loc pe 10 iulie 1993. Următoarea secvenţă se desfăşoară în luna octombrie a aceluiaşi an, într-o dimineaţă însorită, pe veranda unei case de ţară, dincolo de care se vede frunzişul unei păduri. Aşezaţi pe scaune de plastic în jurul unei mese de grădină, prieteni şi rude stau de vorbă şi glumesc destinşi. Deşi imaginea este în continuare neclară (filmarea s-a făcut probabil cu o cameră video de amator), îi recunosc între cei prezenţi pe bărbatul şi femeile din secvenţa anterioară. Din nou sunt foarte apropiaţi; tatăl şi mama (se înţelege de la sine că asta sunt), aşezaţi la unul din capetele mesei, cel mai îndepărtat de cameră; fiica lor (cu părul care i-a crescut, răvăşit de adierea vântului, şi fără acea expresie serioasă din prima secvenţă) se află în colţul mesei, în unghi drept, lângă tatăl ei. Toţi sunt îmbrăcaţi sport, așa cum e și normal pentru o zi petrecută la ţară. Tatăl are o jachetă verde, peste un tricou de aceeaşi culoare, iar tânăra un jerseu roz, larg, sub care se vede gulerul unui tricou bleumarin. Mama abia se zăreşte, ceafa unui bărbat îi acoperă faţa. Tatăl fumează şi râde binedispus, îşi dezmiardă fiica, o sărută pe obraz şi strigă: „Să vadă asta în Canada!”, ceea ce îi face pe toţi să râdă. O voce din off (poate a celui care filmează) cere: „Să vină mai aproape şi Bosa”. Se aud râsete, proteste ininteligibile ale mamei, cineva care comentează „Dumnezeu te ajută doar de trei ori”, aluzii voalate la presupusa faimă de afemeiat a tatălui, în mod clar protagonistul acestei filmări, care declară: „Nu ştiu, eu nu am încredere decât în mine şi în calul meu”, şi imediat izbucneşte în hohote de râs, încântat de propria glumă, pe care o gustă şi fiica lui, amuzată. Acum camera se fixează doar pe fată, filmată din profil, şi când zâmbeşte aduce puţin cu tatăl ei, pe care îl priveşte cu drag (sau cu admiraţie?). Pe neaşteptate, tânăra întoarce capul şi oferă aparatului de filmat faţa ei veselă.
Următoarea fotogramă este un anunţ mortuar; numele decedatei este scris cu alfabet chirilic, lângă o fotografie neclară în sepia, totul încadrat într-un chenar negru. Apoi, intrarea într-un cimitir; o maşină mortuară se apropie; doi angajaţi aducând un sicriu. Camera de filmat pătrunde în interiorul unei biserici strâmte, în mijlocul căreia se vede un catafalc, pe care este aşezat un sicriu somptuos, acoperit complet de buchete şi coroane de flori cu panglici albe, într-o revărsare ostentativă cam de prost gust. Alături, pâlpâie câteva lumânări. Îi identific pe tatăl şi pe mama din scena veselă de dinainte, acum cu feţele grave, îmbrăcaţi în doliu riguros, în picioare lângă zidul de piatră, în dreapta sicriului. În următoarea imagine, mama se apleacă la capătul sicriului pentru a aranja o fotografie înrămată aşezată între coroanele de flori care acoperă sicriul, pe care o sărută apoi cu evlavie. Alături de ea, tatăl, sobru, îndurerat, pare că ar vrea să o imite, dar renunţă să o mai facă. În fotografie este tânăra care presupun că este fiica lui, aceeaşi care doar cu câteva clipe în urmă râdea fericită. În fotografie are o expresie serioasă; părul este tuns, ca de obicei, drept şi scurt, poartă un colier (de perle?) şi un pulover negru. Este foarte frumoasă, era foarte frumoasă, înţeleg brusc, pentru că, de parcă mi-ar fi ghicit curiozitatea, camera de filmat îmi oferă pentru prima oară o imagine clară a chipului ei, cu ochii mari, negri, privind gânditori spre dreapta, dincolo de rama fotografiei, de florile care o înconjoară, de constrângerea sicriului şi de zidurile acelei biserici înguste, ca şi cum tristul episod al propriei înmormântări nu ar interesa-o şi ar dori să evadeze, să iasă la aer liber, în acea dimineaţă însorită, cu un cer splendid, care invita la plimbare. Mi-ar plăcea să ştiu la ce se gândea când i s-a făcut acea fotografie. Lângă tatăl şi mama ei, zăresc un tânăr brunet, înalt şi slab. (Iubitul fetei? Fratele?) În picioare din nou, lângă zidul lateral, tatăl şi mama (nu mai încape nicio îndoială că despre ei este vorba) şi tânărul brunet, cu privirea plecată şi feţele îndurerate, primesc condoleanţele prietenilor şi cunoscuţilor, care se apropie prin culoarul strâmt delimitat de catafalc, la stânga, şi de zid, la dreapta, rostind în şoaptă cuvinte de consolare şi sărutându-i de trei ori pe obraji, conform obiceiului sârbesc. Mulţi dintre cei îndoliaţi poartă uniforme militare şi toţi au în mână ramuri verzi sau flori. Ultimele imagini îl au în centru pe tată. Aplecat peste sicriu, îşi apropie faţa de geamul care lasă să se vadă chipul fetei moarte. Îşi lipeşte faţa de sticlă, cu capul prăbuşit, şi plânge distrus, înfrânt. Mama, mai stăpână pe sine, îl ia de braţ ca să-l îndepărteze, spunându-i la ureche cuvinte pe care nu le auzim şi când, în cele din urmă, tatăl se ridică, soţia îl mângâie în tăcere. Bărbatul îşi trece de mai multe ori o batistă albă, mototolită, peste faţa umedă de lacrimi şi apoi şterge insistent cu aceeaşi batistă geamul sicriului, pentru a îndepărta urmele plânsului său, lăsându-l curat (pe degetul inelar al mâinii stângi se observă un inel gros de aur, cu o piatră neagră încrustată). Camera se opreşte câteva secunde pe geamul şters recent, care încadrează chipul fetei: se pot zări fruntea palidă, linia îngrijită a tunsorii, pliurile giulgiului alb.
În videoclip, un fade in, o estompare prin întunecare a imaginii, separă secvenţa cu fata veselă de scena înmormântării sale; ecranul negru durează mai puţin de o secundă, dar închide în el o enigmă şi, poate, o explicaţie.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *