Fabio Geda, În mare sunt crocodili

Traducere din limba italiană de Cerasela Barbone, Editura All, 2010

Pe tatăl meu îl voi numi: tată. Chiar dacă nu mai este în viaţă. Pentru că nu mai este. Şi vă voi spune povestea lui, chiar dacă o repovestesc după ce mi s-a spus mie, aşa că nu garantez. Despre faptul că paştunii îl obligaseră – nu numai pe el, ci şi pe mulţi alţi bărbaţi hazari din provincia noastră – să meargă în Iran şi să vină înapoi cu camionul, ca să ia produsele de vânzare în magazinele lor: cuverturi, ţesături sau anumite saltele subţiri din spumă care foloseau la nu ştiu ce. Asta pentru că locuitorii din Iran sunt şiiţi, ca noi hazarii, însă paştunii sunt suniţi – şi printre fraţii de religie, se ştie, eşti tratat mai bine – şi apoi pentru că ei, paştunii, nu vorbesc persană, în timp ce noi o înţelegem cât de cât.

Ca să-l oblige, i-au spus tatălui meu: dacă tu nu te duci în Iran să iei marfa aceea pentru noi, îţi omorâm familia, dacă fugi cu marfa, îţi omorâm familia, dacă atunci când te întorci lipseşte marfă sau e distrusă, îţi omorâm familia, dacă te laşi păcălit, îţi omorâm familia. În fine, orice mergea rău: îţi omorâm familia. Care nu e un mod bun de a face afaceri, zic eu.

Aveam şase ani – poate – când a murit tatăl meu.

Se pare că, în munţi, un grup de bandiţi au atacat camionul lui şi l-au omorât. Când paştunii au aflat că fusese atacat camionul tatălui meu şi marfa furată, au venit la familia mea şi au zis că el produsese o pagubă, că marfa lor dispăruse şi că noi, acum, trebuia să plătim marfa aceea.

Pentru început s-au dus la unchiul meu, fratele tatălui meu. I-au spus că acum el era responsabil şi că trebuia să facă ceva ca să-i despăgubească. Unchiul meu, o vreme, a încercat să aranjeze lucrurile, de exemplu să împartă terenurile, sau să le vândă, dar fără să reuşească. Apoi într-o zi a spus că nu ştia cum să facă pentru a-i despăgubi şi că oricum nu era treaba lui, pentru că el avea familia lui la care să se gândească, lucru care, de altfel, era adevărat şi de aceea nu pot să nu fi u de acord cu el.

Astfel, într-o seară, paştunii au venit la mama mea şi au spus că dacă noi nu aveam bani, în locul banilor ne-ar fi luat pe mine şi pe fratele meu, ca să mergem cu ei şi să ne folosească drept sclavi, un lucru interzis în toată lumea, la fel şi în Afganistan, dar, în sfârşit, aceea era situaţia. De atunci, mama mea a trăit cu frică. Ne-a spus mie şi fratelui meu să stăm numai afară, în mijlocul celorlalţi copii, pentru că în seara în care paştunii fuseseră la noi acasă, noi nu eram şi nu ne văzuseră la faţă.

Aşa că noi doi stăteam tot timpul afară să ne jucăm, ceea ce nu era în fond o mare problemă, iar paştunii pe care-i întâlneam pe străzile din sat treceau pe lângă noi fără să ne recunoască. Am săpat şi o gaură pentru noapte, lângă cartofi, şi când cineva bătea la uşă, înainte să se ducă să întrebe cine era, noi ne duceam să ne ascundem acolo. Dar eu nu eram foarte convins de strategia aceasta: i-am spus mereu mamei că dacă paştunii ar fi venit să ne ia noaptea, sigur n-ar fi bătut la uşă.

Lucrurile au continuat aşa până în ziua în care mama a decis să mă ia de acolo pentru că aveam zece ani – poate – şi deveneam prea mare ca să mă ascund, atât de mare, încât aproape că nu mai încăpeam în gaură şi riscam să-l strivesc pe fratele meu.

Să plec.

Eu n-aş fi vrut să plec niciodată din Nava. Satul meu arăta foarte bine. Nu era tehnologizat, nu era energie electrică. Foloseam lămpile cu petrol ca să avem lumină. Dar erau mere. Eu vedeam cum se formau fructele: florile înfloreau în faţa ochilor mei şi deveneau fructe; şi aici florile devin fructe, dar nu se vede asta. Stelele. O mulţime. Luna. Îmi amintesc că, pentru a economisi petrol, în unele nopţi mâncam în aer liber, la lumina lunii.

Casa mea era construită astfel: o cameră pentru toţi, o cameră pentru oaspeţi şi un colţ pentru foc şi gătit, care era mai jos decât podeaua, astfel încât iarna căldura focului s-o încălzească printr-un sistem de conducte. La etaj era o magazie pentru hrana animalelor. Afară, o altă bucătărie, pentru ca vara să nu se facă în casă mai cald decât era deja, şi o grădină foarte mare cu meri, cireşi, rodii, caişi, piersici şi duzi. Zidurile erau încărcate, foarte încărcate, mai mult de un metru, cu noroi. Mâncam iaurt făcut de noi, un fel de iaurt grecesc, dar mult, mult mai bun. Aveam o vacă şi două oi, şi terenuri pe care cultivam grâu pe care îl duceam apoi la moară la măcinat.

Asta era Nava şi n-aş fi vrut niciodată să plec de acolo.

Nici când talibanii au închis şcoala.

Pot să-ţi vorbesc despre momentul în care talibanii au închis şcoala, Fabio?

Desigur.

Te interesează?

Mă interesează totul, Enaiatollah.

Nu eram foarte atent în dimineaţa aceea. Îl ascultam pe profesor cu o ureche şi cu cealaltă eram atent la gândurile mele despre turneul de Buzul-bazi pe care-l organizasem pentru după-amiază. Buzul-bazi se joacă cu un os de la copitele oilor, după ce sunt fi erte, un os care seamănă puţin cu un zar, dar e plin de noduri şi, de fapt, se joacă aşa cum te joci cu zarul, dacă vrei, sau cum te joci cu bilele. E un joc care se joacă tot timpul la noi, în orice anotimp, pe când cu zmeul te joci mai mult primăvara sau toamna, iar de-a ascunselea iarna. Să stai nemişcat între sacii cu grâu sau în mijlocul unei grămezi de cuverturi sau în spatele a două pietre, înghesuit lângă altcineva, e chiar plăcut, iarna, cu frigul acela.

Învăţătorul ne vorbea despre numere şi ne învăţa să socotim când am auzit o motocicletă care dădea ture în jurul şcolii ca şi cum căuta intrarea, chiar dacă nu era foarte difi cil de găsit. Motorul s-a oprit. Pe uşă a apărut un taliban uriaş, cu barba aia lungă pe care o au ei şi pe care în schimb noi, hazarii, nu putem s-o avem pentru că suntem precum chinezii sau japonezii care au puţin păr pe faţă; odată un taliban mi-a dat o palmă pentru că nu aveam barbă, dar eu eram doar un copil şi chiar dacă aş fi fost paştun şi nu hazar, nu cred că aş fi avut barbă la vârsta aceea.

Talibanul cu puşca a intrat în clasă şi a zis cu voce tare că trebuia să închidă şcoala, punct. Învăţătorul a întrebat de ce. El a răspuns: Şeful meu a fost cel care a decis, trebuie să vă supuneţi.Şi a plecat fără să aştepte vreun răspuns sau să dea alte explicaţii.

Învăţătorul nu a adăugat nimic, a rămas nemişcat, a aşteptat să audă zgomotul motorului care se îndepărta şi a reluat explicaţiile la matematică exact din punctul în care se întrerupsese, cu obişnuita voce liniştită şi zâmbetul timid. Pentru că învăţătorul meu era şi o persoană puţin timidă, nu ridica niciodată vocea, iar când urla, părea că-i displăcea mai mult lui decât ţie.

A doua zi talibanul s-a întors, acelaşi taliban cu aceeaşi motocicletă. A văzut că noi eram în clasă cu învăţătorul care ţinea lecţia. A intrat şi l-a întrebat pe învăţător: De ce nu aţi închis şcoala?

Pentru că nu există niciun motiv să o facem.

Motivul e că aşa a decis mullahul Omar.

Nu e un motiv bun.

Prostii!

Mullahul Omar spune să închidem şcolile hazare.

Şi unde vor merge la şcoală copiii noştri?

Nu vor merge.

Şcoala nu e făcută pentru hazari.

Şcoala asta da.

Şcoala asta este împotriva voinţei lui Dumnezeu.

Şcoala asta este împotriva voinţei voastre.

Voi predaţi lucruri pe care Dumnezeu nu vrea să le predaţi. Minciuni. Lucruri care contrazic cuvântul lui.

Îi învăţăm pe copii să fi e nişte oameni buni.

Ce înseamnă să fii om bun?

Să ne aşezăm şi să vorbim despre asta.

Nu e nevoie. Îţi spun eu. Să fii un om bun înseamnă să-l slujeşti pe Dumnezeu. Noi ştim ce vrea Dumnezeu de la oameni şi cum să-l slujim. Voi nu.

Învăţăm şi umilinţa, aici.

Talibanul a trecut printre noi, respirând cu putere, cum mi s-a întâmplat mie odată când mi-am băgat o pietricică în nas şi nu reuşeam să o mai scot. Fără să mai adauge ceva, a ieşit şi s-a urcat pe motocicletă.

În a treia dimineaţă, după ziua aceea, era o dimineaţă de toamnă din cele cu soarele încă fierbinte, pe care prima zăpadă topită în vânt nu reuşeşte s-o răcească, ci doar s-o împrospăteze; o zi perfectă pentru înălţat zmeie. Tocmai repetam o poezie în obişnuita voce liniştită şi zâmbetul timid. Pentru că învăţătorul meu era şi o persoană puţin timidă, nu ridica niciodată vocea, iar când urla, părea că-i displăcea mai mult lui decât ţie. A doua zi talibanul s-a întors, acelaşi taliban cu aceeaşi motocicletă. A văzut că noi eram în clasă cu învăţătorul care ţinea lecţia. A intrat şi l-a întrebat pe învăţător: De ce nu aţi închis şcoala? Pentru că nu există niciun motiv să o facem. Motivul e că aşa a decis mullahul Omar. Nu e un motiv bun. Prostii! Mullahul Omar spune să închidem şcolile hazare. Şi unde vor merge la şcoală copiii noştri? Nu vor merge. Şcoala nu e făcută pentru hazari. Şcoala asta da. Şcoala asta este împotriva voinţei lui Dumnezeu. Şcoala asta este împotriva voinţei voastre. Voi predaţi lucruri pe care Dumnezeu nu vrea să le predaţi. Minciuni. Lucruri care contrazic cuvântul lui. Îi învăţăm pe copii să fi e nişte oameni buni. Ce înseamnă să fii om bun? Să ne aşezăm şi să vorbim despre asta. Nu e nevoie. Îţi spun eu. Să fii un om bun înseamnă să-l slujeşti pe Dumnezeu. Noi ştim ce vrea Dumnezeu de la oameni şi cum să-l slujim. Voi nu. Învăţăm şi umilinţa, aici.

Talibanul a trecut printre noi, respirând cu putere, cum mi s-a întâmplat mie odată când mi-am băgat o pietricică în nas şi nu reuşeam să o mai scot. Fără să mai adauge ceva, a ieşit şi s-a urcat pe motocicletă.

În a treia dimineaţă, după ziua aceea, era o dimineaţă de toamnă din cele cu soarele încă fierbinte, pe care prima zăpadă topită în vânt nu reuşeşte s-o răcească, ci doar s-o împrospăteze; o zi perfectă pentru înălţat zmeie. Tocmai repetam o poezie în limba hazară ca să ne pregătim pentru  sherjangi, bătălia versurilor, când au venit două jeep-uri pline cu talibani. Am alergat la ferestre să-i vedem. Toţi copiii din şcoală au apărut la ferestre, chiar dacă le era frică, pentru că frica e seducătoare când nu ştii să o recunoşti. Au coborât din jeep douăzeci, poate treizeci de talibani înarmaţi. Au coborât şi, acelaşi bărbat din zilele precedente, a intrat în clasă şi i-a spus învăţătorului: Ţi-am spus să închizi şcoala. Tu n-ai ascultat. Acum noi vom fi cei care îţi vor da o lecţie.

Clădirea şcolii era mare şi noi eram mulţi, poate mai mult de două sute. Ca să o construiască, cu ani în urmă, fiecare părinte muncise câteva zile, fiecare cum putea, ca să facă acoperişul sau ca să închidă ferestrele astfel încât să nu intre vântul şi să se poată face lecţii şi iarna, dar, în realitate, în privinţa vântului nu reuşiseră niciodată să facă mare lucru: smulgea mereu prelata pe care o foloseam. Şcoala avea câteva clase şi un director.

Talibanii i-au scos pe toţi, copii şi adulţi. Ne-au ordonat să ne aşezăm în cerc, în curte, copiii în faţă, pentru că eram mai scunzi, şi adulţii în spate. Apoi, pe învăţător şi pe director i-au pus să se ducă în mijlocul cercului. Directorul strângea ţesătura vestonului de parcă voia s-o sfâşie şi plângea şi se întorcea în dreapta şi în stânga căutând ceva ce nu găsea. Învăţătorul, în schimb, era tăcut, ca de obicei, cu braţele lungi pe lângă şolduri şi ochii deschişi, dar privind în adâncul lui, el care, îmi amintesc, avea ochi frumoşi, care insuflau bunătate în jurul lui.

Ba omidi didar, copii, a spus.

La revedere.

L-au împuşcat. În faţa tuturor.

Din ziua aceea, şcoala a fost închisă, dar viaţa, fără şcoală, e ca cenuşa.