Ce a citit T.O. Bobe la FILTM, ediţia 2013

Fragment din volumul „Contorsionista“, Humanitas, 2011

A doua zi a fost bătălia. Aşa cum omenirea se trezeşte la câţiva seculi o dată, cu somnul tulburat de huruitul planeţilor ce se învârt în juru-i, şi întreabă „Ce-i asta? Cine suntem? De unde venim? Cât mai costă uncia de untdelemn?“, tot astfel ne-am deşteptat şi noi în zori, după adâncul somn care ne cuprinsese de la săpat, într-o mare uimire datorată măcinatului monoton care ne sfredelea melcul urechii şi care până la urmă ne-a dezlipit pleoapa urduroasă de pleoapă, iar astfel am zărit printre ele că suntem înconjuraţi de întunerec de sălbatici cu maţe ghiorăinde şi priviri dincolo de care nu se putea străvede nimic.În primele clipe nu ne-a venit a crede luminii ochilor înceţoşaţi de la somn, dar mai apoi, frecându-ne genele cu pumnii mânjiţi de glod şi cu mânecile aidoma ale veşmintelor, ne-am încredinţat că aşa e şi că stăteau, roşii, la distanţă de patru azvârlituri de băţ, ca nişte încremenite statui ale mustrării tăcute. Trupurile lor dezgolite luceau în lumina portocalie a răsăritului, fără prihană şi fără teama că ar putea fi străpunse de plumbii muschetelor, feţele lor vopsite păreau tablouri vivante în spatele cărora viaţa se retrăsese adânc în adâncul obrazului, spre a lăsa vederii lumii doar măşti, numai carne, iar părul lor lins şi lung, împodobit cu pene albastre, galbene, roşii le curgea peste şira spinării, ajungând la încheieturile gambei cu pulpa, cam în dreptul locului unde emoţia face îndeobşte să ţi se taie picioarele.

Cu băgare de seamă, ca să nu ne vadă mişcările încete în care ameninţarea mustea ca borhotul în budanele vechi, am apucat pe rând flintele şi, şoptindu-ne împărţeala în bărbi, am chitit fiecare din noi peste ţeavă câte un inamic imberb şi lucios. Vimont, părintele, l-a luat în cătare pe unul cu pene în formă de V ieşite din creştet, Goriot, ve teranul, pe cel mai bătrân indian, cu plete albite de sarea clipelor trecute prin dânsul, Paul, pe şeful cel mare, cu o coroană curcubeană atârnată pe spate, Jumanji l-a luat pe mezinul advers, ale cărui oase de sticlă păreau că-şi adună toată lucirea în ochi, eu, pe un sălbatic mai mare, un fel de Pantagruel între ceilalţi, iar pe alt arc de cerc al

cercului nostru, Guillaumme l-a luat în primire pe singurul indian îmbrăcat în piele de căprioară, cu franjuri trişti la mâneci şi glezne. Am tras cu toţii odată în piept aerul dimineţii, apoi, expirând, am apăsat pe trăgaci. Invadatorii invadaţi de către noi de cu seară – nimic. Nici nu şi-au pus în arcuri săgeţi otrăvite, nici n-au suflat spre noi din sarbacane şi nici n-au făcut cu mâna la buze aaaaua-ua-ua-ua-ua-ua-ua-ua. Prin norişorii pulberei aprinse, ei au căzut pe spate drept, ca bravele momâi din cârpe de la poligon, făcând să se ridice cu un deget roua, sau apa de la ploaie, ce-o fi fost, din frunzele împrăştiate pe pământ. Iar cei rămaşi, în primăvară, în picioare nu s-au

uitat măcar cu milă sau regret la soţii lor căzuţi şi nici la noi cu ură sau cu sete de revanşă. Au stat tăcuţi ca nişte sfinţi care aşteaptă leii să-i sfâşie sau, mai degrabă, ca nişte drepţi creştini care adastă nădăjduind că morţii lor, odată şi odată, o să învie şi o să se scoale, lucru de altfel întâmplat chiar mai devreme de închipuire.

Căci, la fel cum s-au prăbuşit, împuşcaţii au revenit din nou verticali, înfigându-şi mai abitir picioarele sau, după caz, mocasinii în solul pe care, iată, ne bucuraserăm mult prea devreme că l-am cucerit. Având, din calmul împietrit al lor, răgazul necesar, ne-am încărcat din nou, cu sârg, armele ghintuite, i-am luat din nou la ochi, am tras şi iarăşi au căzut. Şi iarăşi, de parcă un duh al pisicilor intrase în ei, făcându-i să aibă mai multe vieţi înşirate pe o sfoară ferită vederii, s-au ridicat, căutându-ne cu priviri albite de orice încrâncenare ochii înroşiţi de la încordarea ţintirii şi holbaţi de la spaima mirată. „Să facem focul, propuse părintele Vimont, poate aşa s-or speria şi lupii aştia flămânzi.“ „Mai bine le dăm nişte răchie d-aia“, se auzi cu claritate generosul glas al celui căruia îi spusesem Jumanji, dar Fortinbras îi tăie cu mânie elanul: „Da, sigur, că o fi făcut-o tac-tu şi ai cărat-o tu pân-aici.“

Şi tocmai când inimile noastre erau pe nesimţite cuprinse de patima dihoniei care îşi scosese din tecile de antimoniu ale zilei trecute ghearele lungi şi încovoiate, sfâşiind ceea ce era de sfâşiat şi ceea ce începuse să se destrame deja, am văzut trecând cu pas de nălucă între cuibul nostru fortificat şi cercul indienilor ce aveau să dispară un trup de femeie în nădragi de bărbat, dar mult lărgiţi în partea de jos, un trup de femeie pe tălpi înalte de lemn şi cu o bluză subţire, bufantă, cu anchiorul în barcă, legat pe furca pieptului cu şnururi cu fundă, aşa cum trecutul şi viitorul obişnuiesc câteodată să se înnoade. Mergea încet, plimbându-se transparentă peste iarba care încă nu răsărise, mergea ignorându-ne pe noi, pe sălbatici, pădurea din jur, cerbii care ieşiseră s-o privească, viezurii mici, lupii feroce şi păsările cerului neîmblânzite de teamă, plutea alene, plimbându-se, ignorând privirile tuturor, iar din când în când se oprea, ducându-şi la ochi o cutiuţă neagră, ţinută pe după gât, mai mare ca amuleta lui Paul, dar mai mică decât plosca lui Jules, mergea, plutea, levita între rândurile duşmane şi părea că lumina întregului soare o urmăreşte, vărsând-şi deasupra-i un con auriu.

„Koué!“ strigară sălbaticii toţi, într-un târziu, „Koué!“ au repetat ei în cor, cu penele tremurânde, cu arcadele dilatate cât un harbuz, cu pupila înnegrindu-le întreaga privire, „Koué!“, curgeau incandescente pe ei vopselurile înroşite de emoţia pieilor roşii. Însă Koué, zeiţa de închinăciune a lor, înainta fără grabă şi fără mirare, înainta către ei, cu carnea de abur, albită, trecea prin rândurile de trupuri aşa cum o amintire trece prin rândurile care o consemnează, îndepărtându-se până nu se mai vede în treagă, ci doar o jumătate de omoplat dezgolit, părul pe ceafă în fluturarea dimineţii, tălpile goale în sandale de lemn printre alte picioare, mai mari şi orientate în sensul opus, trecea prin rândurile de trupuri aşa cum întâmpinarea unei plăceri ori a unei dureri trece prin rândurile de gânduri mereu îndoite, furându-ne în zorii unor zile ce vor veni şi din care, peste umăr, n-o să putem vedea decât feţe exfoliate de vânt, gingii înmuiate de scorbutul mâniei, carii scobite de dulcele gust al clevetirii mârşave. Koué, zeiţa păgânilor, trecea curată prin rândurile lor, aşa cum numai prezentul petrece, fără băgare de seamă, prin rândurile înţelesurilor prezente, pentru ca trupul lui să poată fi mai uşor, să se îndepărteze încet, cu glezne înrourate de vise, să dispară ca un contur neatent în sfumato.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *